GoodMorning.RO

Este greu să o spui, mai ales când poartă doliu o familie de români, dar soldaţii mor. Paradoxal, numai soldaţii unei armate proaste nu ştiu să moară, nu mor niciodată, se uită mereu peste umăr, la ce au lăsat acasă şi nu sunt capabili de sacrificiu.
Am fost învăţaţi că viaţa unui om este preţioasă - aşa este. Că nu trebuie irosită - aşa este.
Dar am uitat că şi viaţa ţării este preţioasă, că destinele copiilor noştri, ai copiilor soldaţilor care mor pe câmpul e luptă, depind de sacrificiu.
Iar sacrificiul nu este niciodată ridicol şi criticabil pe front, nici când mori dintr-o eroare, pentru că nu ai fost atent, nici când cazi la datorie pentru că armamentul tău este mai slab decât al inamicului. Nici măcar atunci când mori împuşcat în faţa unei cârciumi în care ţi-ai băut minţile în permisia de o oră. Pentru că, în toate aceste situaţii, contează numai şi numai faptul că ai acceptat să fii pe front, indiferent ce s-ar mai înţelege prin „front“ în aceste războaie contemporane.
De asta cred că este un pacifism fals să milităm pentru retragerea soldaţilor români de pe diversele fronturi deschise de ONU sau de NATO. De asta cred că este un pacifism fals să reducem bugetul destinat armatei.
Cât timp războiul, lupta armată, sunt obiectiv necesare, asta-i joaca. Nu ne va ajuta cu nimic să trăim o utopie în timp ce restul lumii se ocupă de probleme pragmatice.