Un tată despre copilul lui proaspăt născut

(„Scrisoarea“ despre care am povestit cândva prietenilor și pe care astăzi am avut curaj să o citesc…)

Părul: pe „sponci“
Ochii: de văzut ulterior culoarea (albaștri?)
Degetele mâinii: lungi (după afirmațiile mamei)
Vocabularul: zero cuvinte
Temperamentul: molcom
Glasul: ușor răgușit, bun pentru melodiile mexicane
Scaun: înainte de fiecare masă
Masa: după fiecare scaun

Semne particulare
Curajos: a țipat din prima zi la taică-su
Zeflemist: ne lasă să credem că nu știe nimic și râde în barbă de noi
Nu crede în spirite rele: l-a privit pe Costică fără să țipe, fără să se sperie
Al șaptelea simț foarte dezvoltat: cum l-a văzut pe Virgil a rostit în gând: tata

Primul cuvând pe care îl va rosti: „Adelina“. Al doilea: „Fraier“, când ea îl va striga pe bărba-su. Primul cuvânt pe care l-a rostit în gând: „Sanchi“, de unde se vede că s-a născut în zodia celor care ajung mari.

Autobiografie
Mă numesc Tudor-Vlad Popescu, zis și „Piș al II-lea“, întâiul fiind tatăl meu cu 30 de ani în urmă. În afară de mine, părinții mai au o fetiță care se va naște peste un an și jumătate. În acest moment ea este la păstrare la tăticu.
De profesiune voi fi actor sau astronom, pentru că îmi place să dorm ziua și să stau treaz mai toată noaptea, vorba cântecului: „Așa-i viața de artist / Noaptea vesel, ziua trist“
Toți se miră de ce plâng numai noaptea și tac ziua, deși este clar ca… bună dimineața. Ziua nu pot să plâng pentru că mă amenință bunița că fac ochii negri, iar eu am aflat că la păr negru cel mai bine se poartă ochii albaștri.
Pe bunicul meu încă nu-l cunosc personal. Îl știu însă din auzite, pentru că mereu se vorbește în casă despre el. Toți se întreabă unde o să fumeze când o să vină să mă vadă. Mama a zis că o să fumeze afară și atunci bunica a zis că n-o să mai poată să intre deloc în casă pentru că el aprinde țigară de la țigară. Asta înseamnă că nici n-o să mă vadă, decât pe geam, din stradă.
Despre bunica știu că are glas foarte frumos și de aceea cântă o melodie care, după câte văd, nu se termină niciodată: „Nanii, nanii, puiul mamii!“ O ascult întotdeauna înainte să adorm, iar când mă trezesc bunica încă o mai cântă, de unde se vede că, între timp, nu se terminase. Trebuie să ajung la concluzia că nu toate melodiile țin numai 2-3 minute ca pe plăcile Electrecord (microsilon, 33 turații, bune și pentru pick-up-ul nostru).
Deși la o vârstă destul de fragedă, am și dușmani.
Cel mai mare este doamna doctor Staneski, care astăzi și-a pus o mască pe față, ca să mă sperie, dar nu s-a prins, pentru că eu tot am recunoscut-o. Alteori, tot ca să-mi facă rău, scrie rețete pe care trebuie să le facă neapărat tata, la farmacie, pentru că așa e legea. Și din toate bomboanele aduse de pe rețeta ei niciuna nu este bună la gust.
Un alt dușman este doctorul Popescu Valeriu, care, deși are merite incontestabile în sosirea mea în sânul familiei, a venit deunăzi înarmat cu tot felul de ace pe care a început să mi le înfigă în ceafă, fără să-mi ceară părerea. Vreau să menționez aici că n-am de gând să urmez facultatea de fachiri și, așadar, voi dormi toată viața pe salteaua de talaș pe care mi-a făcut-o tata și nu pe scândură cu cuie.
În concluzie, trebuie să recunosc că viața este destul de grea, dușmanii te pândesc la orice pas, ceea ce va determina o atitudine pesimistă față de ea…

(Scrisă de Tudor Popescu în 17 ianuarie 1961, despre fiul său, Tudor-Vlad, cel care a reușit să o citească de abia astăzi, 21 iunie 2017…)

Tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply